Viața în doi când suntem trei


Îmi amintesc perfect noaptea în care s-a născut Andrei. Eram cu soțul meu in patul nostru mare și confortabil, una din cele mai mari investiții în mobilă în noul nostru apartament. Ne uitam la televizor, care se afla în dormitor pentru a-mi face mai plăcute ultimele săptămâni de sarcină. Ne mângâiam și ne sărutam și el îmi spunea șoptit că abia așteaptă să se nască cel mic și să treacă primele săptămâni, să putem să ne recâștigâm deplin intimitatea.

Apoi aproape am adormit și mi s-a rupt apa.

Am plecat spre spital plini de teamă și de speranță. Eu făceam duș, el mă întreba dacă s-a îmbrăcat, cu pluovărul lui cel mai frumos, suficient de frumos. Într-adevăr, nimic nu părea să fie suficient de bun pentru sărbătoarea ce urma să vină în viața noastră.

Au urmat primele zile, pline de speranță și bucurie, și apoi următoarele zile, pline de angoase, de teamă că dacă nu am dat suficient cu fierul încins peste capsa de la costumaș o să îi fac rău bebelușului pe viață. Zile în care îmi era teamă că biberoanele nu sunt suficient de spălate și sterilizate, când îmi era teamă că dacă nu alăptez exclusiv inteligența bebelușului o să fie afectată pe viață și dințișorii deformați, când o băiță cerea atâtea pregătiri tactice cât o operațiune pe un teatru de război.

Din iubiți, din soț și soție care aniversau de câte două ori pe an și logodna, și prima întâlnire, și căsătoria civilă, și nunta, și orice alt prilej real sau inventat, am devenit părinți. Oameni care sunt tot timpul speriați, stresați, obosiți, ocupați. Oameni care nu se mai văd și nu se mai apreciază. Oameni care se ceartă și țipă, care nu știu în ce direcție să o ia când copilul tușește.

Îmi vine greu să recunosc în scris. Îmi vine să scriu că totul a fost perfect, că iubirea noastră a devenit și mai puternică, să spun că am petrecut zile și nopți privind cu dragoste, mână în mână, bebelușul care dormea.

Oricât de tare m-ar durea să recunosc, bebelușul a fost ca o furtună în viața noastră. Și nu a fost vina lui, a fost vina noastră, și mai ales a mea. Am ales să trăiesc în panică, în teamă, după niște standarde imposible pe care singură mi le-am creat. Partenerul unde a rămas în acest peisaj? Și el panicat, și el obosit, și el stresat. În prima lună, dormea pe un scaun lângă pătuț, de teamă să nu cumva să adoarmă și bebelușul să uite să mai respire în timpul acesta.

Apoi a venit schimbarea locului de muncă. Inginer în constucții, cu experineță și competent, nu își schimbase niciodată locul de muncă. Salariul rămăsese și el în urmă, așa că, atunci când a venit o ofertă aproape dublă,  a plecat.

Dar bebelușul nostru avea 5 luni, iar la noul loc de muncă stătea până la 8 seara. Acasă, găsea o soție obosită, înfuriată, mereu acuzatoare, și un bebeluș care avea atâta energie și atâtea nevoi.

Oboseala cu oboseala au condus la confruntări, unele mai ușoare, altele mai grele. Apoi nu am mai aniversat nimic că nu mai aveam timp și disponibilitate. Ne-am îndepărtat tot mai mult de relația aceea perfectă de dinainte de copil.

Nu știu de ce și de unde am învățat că viața de familie trebuie să fie o viață a confruntării, a certurilor, depărtării.

Uitându-mă la televizor, mereu am crezut că un copil ne unește și mai tare. Îmi și imaginez diva super siliconată, botoxată, tautată, la o emisiune mondenă cu un rating dubios, care are lângă ea iubitul care arată ca un bodyguard de club și zice vai, de cand a venit bebe, ne-a unit și mai mult. 

Cum naiba, dacă până și ăștia reușesc, noi cum nu putem?

De un real ajutor mi-a fost să citesc că 67% din cupluri nu pot. 67%! Două treimi din cupluri, când apare copilul, se confruntă cu stres, certuri, pierdere a romantismului. Poate dacă am fi știut asta la modul cel mai asumat, dincolo de când apare copilul devine mult mai greu, poate am fi reușit să eliminăm mult stres suplimentar din relația noastră.

În modul cel mai sincer, pentru sănătatea socităților noastre, eu aș propune ca, odată cu ecografia de primul trimestru, cuplurile să primească această carte. Ar fi mult mai utilă și mai importantă decât multe dintre cărțile pe care tinerele mame le primesc despre cum copilașul nu mai este o mură și a devenit o portocală.

Primul lucru pe care l-a făcut cartea cu mine a fost să înțeleg faptul că tot ce ni se întâmplă este absolut normal. Nu înseamnă că iubirea a dispărut, sau că soțul e răutăcios, sau că toate nemulțumirile s-au vărsat în capul nostru când ne așteptam mai puțin. Am înteles că suntem un cuplu normal care trece printr-o situație normală. Deja o mare parte din frustrare a dispărut.

Apoi, am învățat că diferența dintre cupluri o face modul în care ele trec peste aceste obstacole. O alegere poate să fie menținerea stării conflictuale. Altă cale, cea a cuplurilor de succes, este să caute să detensioneze situația, să nu mențină conflictul care tot crește și crește ca o pâine pusă la dospit. Aici mi-am dat seama că stăm bine. Niciodată nu am stat supărați mai mult de o oră sau două.

În carte, cuplurile disfuncționale refuză să vadă încercările de împăcare și în loc să diminueze cearta, o amplifică. Am început să îmi dau seama că stăm bine. Chiar nerezolvate, certurile se sting repede. Am început să fiu mai atentă la strategia noastră de ceartă. Când simțeam că o ia razna dialogul, făceam o glumă. Întotdeauna soțul răspundea la fel și tensiunea dispărea. L-am observat și pe el și am văzut că imediat oferă gesturi de împăcare. Nu sunt scuze în genunchi, scrisori de dragoste de 10 pagini sau buchete de sute de trandafiri, dar sunt oferte de pace din cele mai oneste. Am decis să le apreciez așa cum sunt și să nu am așteptări vrednice de romane.    

O altă strategie extrem de importantă este să îți amintești de ce îți iubești partenerul. De ce l-ai ales? Ce îl face excepțional pentru tine? În cazul meu, au fost un bun simț extraordinar, buna creștere și decența pe care eu o văd ieșită din comun. Este inteligent, este loial, are o formă neașteptată și autentică de a aprecia teatrul sau muzica. Face gesturi mici, pline de grijă. De exemplu, când ieșim din casă el are grijă să îmi iau mâncarea la serviciu, cafeaua, telefonul, cheile. Face mult mai multă treabă în casă decât observ eu.  După ce mi-am propus să fiu mai atentă, am început să îl observ și să îl regăsesc. Și el s-a simțit mai apreciat și a făcut mai multe, ceea ce a spart un ciclu de nemulțumiri de ambele părți, unele reale, altele imaginate.

Una din cele mai importante afirmații ale cărții este faptul că, pentru un copil, este devastator să trăiască fără un părinte sau într-un mediu conflictual. Cel mai mare act de iubire față de un copil este să îi iubești celălalt părinte. O relație armoniasă înseamnă mai multă încredere în viitor, șanse mai mari să aibă o bună stimă de sine și o familie echilibrată când o să fie mare. Mai mult, prezența tatălui și o relație armonioasă cu acesta are o influență mai mare asupra inteligenței emoționale decât cea cu mama. Timpul pe care tata îl petrece cu cel mic nu este un timp pierdut, este o investiție prețioasă în viitor.

În egală măsură, timpul petrecut împreună cu partenerul, pentru a îmbunătăți relația, este una din cele mai importante activități. Dacă e bine copilul, poate să mai stea cu bunicii sau la grădi sau pe unde se mai poate, ca cei doi membri ai cuplului să poată să fie din nou un cuplu.

Și, în încheiere, aș vrea să spun că eu cred în cărți minune și mai cred că aceasta e una dintre ele. Citită cu inima deschisă, te poate face să înțelegi că nu ești singur, că ceea ce ți se întâmplă e normal, că există moduri în care îți poți avea și relația de dinaite, și viața în trei. Mulțumesc, dr. Gottman!    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: